Zen

Cei sosiţi pe acest blog în căutarea unor cuvinte despre Murakami, Pratchett, Cărtărescu, Barnes, McEwan ştiu ca scrisul nu este la îndemâna oricui, ca apartenenţa la lumea literelor se face prin zeci de ani de citit, de format, de cautat, de introspectat. Cu toţii vrem sa ne vedem cuvintele tipărite şi citite, orgoliul unui scriitor nu se poate compara cu nimic.

Credem ca fericirea se cucereşte în timp ce urci panta abruptă şi plina de eforturi a înşiruirii cuvintelor, precum şi în contemplarea pe care o vom avea în final cocoţaţi pe vârful muntelui de cărţi publicate, citite şi criticate.

Si-au trait fericiţi până la adanci batraneţi, şi-am incălecat pe o şa.... dar se pare ca lucrurile stau altfel.

„Descurajare, sufocare, tristeţe şi – e cuvântul cel mai potrivit – obida, da, cuvântu-asta care miroase-a obiele şi narodnicism. Ma simt obidit, împins într-un ungher, cocoloşit acolo. [...] Obidit – nedreptăţit fără putinţa de a-mi striga nedreptăţirea, fără putina de apărare, fără măcar dreptul de a ma plânge fără nimeni care sa-mi poată arata empatie sau simpatie.[..] Obida mea e tocmai asta: ca nu e nimeni care sa creadă, sa ma creadă, sa-mi creadă. Cu toţii îmi neaga dreptul de a ma simţi obidit.”

Care va sa zică..

Cel mai titrat scriitor român contemporan, cel căruia ii apar traducerile pe banda rulantă în toate limbile pământului, cel care, potrivit unei reviste autohtone, a câştigat cea mai mare sumă de bani din scrierile sale intre toţi scriitorii români, cel care a ajuns sa îndrume alţi juni scriitori prin cursuri şi prin sfaturi, cel care este privit ca un zeu (în viata), prea bun (în ochii tuturor) ca sa fie atins măcar cu o idee sau cu o scânteie de spirit, ei bine, el, Mircea Cărtărescu, ne spune contrarul.

Probabil ca aceasta este natura contrariului. In orice, iar în scris cu atât mai mult, exista doua laturi, doua însuşiri, iar pendularea intre agonie şi extaz este continua.

Ce este „Zen” pana la urma?

Exact cum moto-ul jurnalului o spune, este viata de toate zilele (a lui, a scriitorului, a celui care vieţuieşte intre mana care tine pixul deasupra hârtiei, uneori doar plutind peste aceasta, intre visele sale vii, pline de seva – câţi dintre noi visam atât de intens? - şi grijile de zi cu zi pe care oricine le experimentează).

Citindu-i jurnalul celor şapte ani (perioadă care se încheie cu sfârşitul anului 2010), am avut senzaţia ca Mircea putea fi întâlnit oriunde: pe stradă, la universitate, în metrou, în pădure, în aeroport. Uneori îţi lasă senzaţia ca a trecut pe lângă tine, tu fiind un drumeţ grăbit pe cărările vieţii, cel care nu mai are o clipă de răgaz în care sa ii privească pe semenii din jur, sau oraşul în care trăieşte sau cerul de deasupra capului.

Alteori, te întrebi cum ar fi fost sa îţi petreci timpul - tu cel care ai doua-trei săptămâni de concediu pe an, cel care îşi subjuga ziua în subteranul câştigării existentei - câteva luni din an la Berlin, veri lungi în verdeaţa satului romanesc, începuturi de nopţi în preajma stelelor (care din oraş nu se mai vad), ani întregi în care fiecare secunda este alocata doar familiei, sa îţi vezi odrasla crescând sub ochii tăi şi sa nu ratezi nici un moment important, sa te bucuri de compania prietenilor, sa fii incantat de construirea casei pe care ţi-ai dorit-o (şi pe care oricine şi-ar dori-o) în vecinătatea pădurii, unde nici măcar de revelion nu se aud artificiile şi petardele „civilizaţiei” de la câţiva kilometri depărtare...

După ce te-ai întrebat toate acestea, întoarce-te la paginile care îţi spun, una după alta, într-o înşiruire de sute de file scrise într-un singur sens ca profunzimea are preţul ei.

Sa fie fericiţi pe lumea asta doar cei săraci cu duhul?

Probabil ca da.

Restul suntem condamnaţi.

O spune, chiar el, cel pe care l-ai crezut cel mai împlinit om în viată şi care şase sute de pagini îţi repetă obsedant ca n-ai scăpare. Eşti ceea ce eşti şi asta te va însoţi pentru totdeauna.

„M-am întâlnit cu copiii de la liceul Lazăr, am vorbit despre tot şi nimic în fata unei săli pline de „small faces”. Întâlnirea a fost sub sigla „Treptele succesului”, dar eu le-am arătat cat de important e eşecul, ce minunaţi şi umani sunt loserii. Le-am spus ca succesul e calea cea mai sigura către singurătate şi nefericire, caci eu ştiu despre ce vorbesc. „I'm old enough to know better” ”.

Mircea Cartarescu, Zen, Jurnal, 2004-2010, Humanitas